ASTA NU ESTE O POVESTE DE DRAGOSTE
De la inceput scena Punk a fost un loc propice pentru
dezvoltarea unui adevarat cult al Libertatii. Punk-ul a creat o alternativa
anti-sociala, prin asta intelegand ca punkistii renuntasera la toate
prejudecatile lumii “normale”.
Muzica, textele si atitudinea punk se opun clar conformismului,
rasismului, sexismului si fascismului, fara a avea neaparat o tenta politica.
Mai mult, societatea alternativa experimentata de punkisti se apropie si uneori
chiar se confunda cu ideile anarhiste, pe care multi inca le considera utopice.
Simtindu-se amenintata, societatea actuala protejata de stat, de
ideile patriarhale, de prejudecatile capitaliste legate tocmai de privilegiile
de clasa, de rasism si ultraconservatorism; a reusit sa transforme punk-ul
intr-un alt produs al economiei de piata. Lui i-au cazut victima tinerii
apatici, dezamagiti si frustrati, datorita unei vieti lipsite de substanta si
viitor. Ei incercau sa se identifice cu ceva – cu altceva, fiind in cautarea
propriei personalitati. Astfel au devenit doar pseudo – punkisti, folositi
pentru a arata esecul unei intregi generatii, atunci cand nu se integrau in
sistemul consumismului impus de societate.
Aceasta le-a oferit alternativa ei: sclavi, marionete si mascote.
Acum simbolurile punk sunt folosite in reclamele marilor companii, in filmele
de proasta calitate (in care binele invinge raul, iar punkistii ajunsi la
maturitate devin politisti). Marile lanturi de magazine ofera tinerilor cele
mai luxoase haine si accesorii punk. Toate acestea pentru a integra curentul
punk in societatea uniformizarii si dezumanizarii, care se pretinde a fi una
democratica, protectoare a libertatii.
Prin toata aceasta comercializare si mistificare, societatea a
transformat miscarea Punk intr-o alta sub-cultura politic corecta, unde se
regasesc toate prejudecatile si ideile gresite impotriva carora a aparut
Punk-ul.
In opinia mea, una dintre cele mai importante probleme ale scenei
Punk din Romania, este SEXISMUL. O realitate groaznica, ce ne afecteaza din
toate punctele de vedere. Aceasta idee a fost prelucrata atat de bine in
subconstientul oamenilor, atat
inainte de ’89, cat si in perioada post-comunista, incat cei de aici
nici nu recunosc existenta ei.
Sexismul de la noi este alimentat si de orgoliul ipocrit al
pseudo-punkistilor si de ignoranta unor femei lipsite de personalitate, care se
complac in mizerie. Sexismul acesta ii afecteaza in aceeasi masura si pe
baieti. Se hraneste cu frustrarile si complexele lor, dand nastere la noi
prejudecati. Aceste probleme personale distrug grupul si nu dau nici o sansa
relatiilor dintre baieti si fete.
Dar atata timp cat femeile isi vor exprima doar lipsa de
personalitate si vor urma intocmai sfaturile de la mamica si bunica, nu numai
ca nu vor fi tratate cu respect, dar nici nu merita acest lucru. Oricum sunt de
neanteles prejudecatile sexului masculin. Ei nu pot avea o relatie cu adevarat
personala, de la individ la individ, cu o femeie si o privesc ca apartinand
unei alte “rase”.
Generalizarea este o metoda folosita cu succes de societate pentru
a distruge spiritele; care demonstreaza ca sexismul este o alta forma de
xenofobie si rasism. Daca vezi femeia ca pe o fiinta inferioara, uneventual
raport sexual inseamna o umilinta pentru tine si tradeaza intr-un fel, tendinta
spre homosexualitate. Dar asta nu inseamna neaparat ca preferi barbatii, doar
ca homofobia e mai puternica decat sexismul.
Minciuna de sine nu reuseste nici macar sa mascheze, in nici un
caz sa vindece, teama, nesiguranta si complexele de inferioritate, ori mai grav
de superioritate. Relatiile pe care le observ intre baieti si fete sunt o
adevarata hotie, fiecare se gandeste sa insele si are impresia ca fura ceva.
Fetele isi cauta un protector, iar baietii o victima.
Un pseudo-punkist vede femeia punk ca pe ceva ireal, de vreme ce
el insusi este un mincinos, o gluma proasta. Pentru el femeia nu poate fi decat
una “normala”, sau un cliseu existent doar la TV. Din aceasta cauza femeile
punk nu pot fi respectate si nu se pot exprima. In momentul in care o femeie
incearca sa se comporte asa cum simte, in deplina libertate, cu toate ca nu
este luata in serios, este criticata, batjocorita si apoi dispretuita.
(Chiar si aceste randuri vor fi considerate un atac la persoana.)
Din nefericire, in miscarea punk romaneasca se aplica perfect
cliseele
societatii unde nu este respectat dreptul la exprimare pentru simplul
fapt ca esti femeie, iar femeile au “alte atributii”.
O punkista nu poate tolera misoginismul si in cele din urma
prostia crasa a unor asemenea oameni care nu-si pot inchipui femeia decat in
pantofi cu toc si cu prejudecati asemenea lor. Ei sunt constienti ca o punkista
(chiar si un punkist) este exact opusul ideilor lor despre viata.
Nu pot fi decat pseudo-punkisti, nu doresc langa ei o punkista (se
tem de ea si o urasc), ei viseaza la “ghiolbanca lo ideala”, femeia Barbie din
postere si reclame. Sunt mandri daca prietenele lor nu sunt interesate de punk,
se cred lipsiti de prejudecati, cand de fapt cauta o scuza pentru a duce o
viata cat mai conservatoare.
Perechile de pseudo-punkisti amintesc foarte clar de parintii
nostri, cu acelasi comportament, aceleasi probleme, aceleasi certuri, chiar mai
mult aceleasi gusturi; deoarece ca marea majoritate doresc sa aiba o familie,
asemenea celor dinaintea lor.
Dar vorba cantecului “Imitand batranii, veti ajunge ca ei”:
zbarciti, cocosati, miopi, surzi, senili, neputinciosi si nesuferiti, iar
copiii o sa va cedeze locul in autobuz.
“Nimeni care intelege miscarile feministe, sau care cunoaste
sufletul unei adevarate femei, nu va face greseala sa sustina ca femeia moderna
lupta pentru ca vrea sa fie barbat. Aceasta idee a fost inventata de
“inteligenta” masculina. Femeia lupta astazi asa cum a luptat de-a lungul
timpului, pentru libertatea de a fi femeie.”
(Anne B. Hamman)
DEPINDE DE TINE
Fetele nu asculta muzica punk
Fetele sunt prea timide sa mearga la concerte
Fetele ar trebui sa-si pastreze parerile pentru ele
AICI SUNT FETELE CARE SA DEMONSTREZE CA ASTA ESTE GRESIT
Fetele canta muzica punk
Fetele merg la toate concertele
Fetele publica reviste si se exprima deschis
Fetele si baietii actioneaza impreuna
E timpul sa contribui si tu, DEPINDE DE TINE!
(COJOBA)
COMPANEROS SOLIDARIOS
Tstii si eu stiu, ce este punk-ul si ce nu :
Comunitati autogestionate, emancipare sociala pentru o schimbare
radicala,
Tineret libertarian.
Camarazi solidari, vom lupta pentru schimbare !
Noi stim cine este inamicul:
Este capitalismul si statul,
In timp ce ei se infiltreaza in randurile noastre,
Incet, ideile noastre dispar datorita tradarii hardcore-ului
comercializat.
(Cojoba)
BALADA LUI MAMI SI TATI
Parintii obisnuiau sa ma bata, ma bateau cu
cureaua
Parintii mei
obisnuiau sa ma bata, acum ma bat singur
Ei obisnuiau sa ma
bata, acum eu imi bat prietenii
Parintii obisnuiau
sa ma bata, acum ii bat eu
M-au impins spre
violenta, spre pacat, spre pumn
Durerea este doar o
moda, doar o fiinta imputita
Durerea ma
transforma in animal, ma scoate din sarite
Parintii obisnuuiau
sa ma bata, acum eu imi bat prietena
Parintii mei
obisnuiau sa ma bata, acum eu ii bat pe toti
Parintii obisnuiau
sa ma bata, acum ma bat cu lumea
(Short Lived)
UNIFORM
Stang, drept,
stang, drept, faci si tu ce poti.
Doar mergi si
vorbesti ca toti ceilalti
Cu totii imbracati
cum trebuie, se indreapta spre o viata in uniforma.
UNIFORM, fostul
rebel e mort, nu-I nici o problema.
A fost sufocat in
uniforma lui.
Mergi drept,
vorbesti ce trebuie, alatura-te unei scene, vise sintetice comercializate.
Treci prin viata ca
un “as vrea sa fiu”, cu totii imbracati de societate.
Fostul rebel e
mort, nu-i nici o problema.
A fost crucuficat
pentru uniforma lui.
(The Profits)
INTORTOCHEATUL DRUM AL
STEAGULUI NEGRU
Inainte ca anarhismul sa devina o
doctrina, steagul negru era simbolul luptei anarhice si disperate a celor
oprimati.
De ce este
steagul nostru negru ? Neagra este partea intunecata a negarii. Steagul negru
este negarea tuturor celorlalte steaguri. Este negarea nationalitatii care pune
rasa umana impotriva ei insesi si refuza unitatea intregii umanitati. Neagra
este furia si revolta impotriva tuturor crimelor hidoase, infaptuite impotriva
umanitatii in numele apartenentei la un stat sau altul.
Primul steag negru
a fost “Jolly Roger” – craniul cu cele doua oase incrucisate. Dar acest nume
reprezinta pronuntia englezeasca a francezului “Jolie Rouge” (“dragutul rosu”),
deoarece primele steaguri ale piratilor au fost rosii – insangerate, apoi au
devenit mai inspaimantatoare: negre.
Steagul rosu
este foarte cunoscut ca simbolul international al revolutiei proletare, iar
steagul negru este cunoscut in istorie ca steag al miscarii anarhiste. Cea mai
faimoasa combinare a acestor doua culori a reprezentat-o steagul rosu-negru din
1936 in timpul revolutiei spaniole, ca simbol al anarho – comunismului.
In iunie 1780
cand inchisorile din Londra au fost atacate, devastate si prizonierii eliberati
in timpul rascoalei Gordon, gasim aceasta descriere: “Un barbat urias a fost
vazut conducand o sareta si fluturand un imens steag rosu-negru, ca un purtator
de stindard al unei armate inamice.” Numele acestui om era James Jackson si el
a condus masele pentru a distruge ce mai importanta inchisoare din Londra.
Strigatul de lupta a fost “A – hoy pentru Newgate”, iar acest “a –hoy” indica
faptul ca Jackson a fost marinar, deoarece era strigatul folosit la munca pe
corabii. Astfel istoria ne arata ca marinarii au fost una dintre cele mai
militante sectiuni ale clasei muncitoare si steagul rosu-negru semnaland
chemarea spre libertate pe strazile Londrei, avea o legatura directa cu steagul
rosu-negru folosit cu ani in urma de piratii din insulele Caraibe.
Acest steag a
fluturat din nou in aceste insule in 1791. Dupa o mare revolta a sclavilor, o
parte din vechea fortareata a piratilor, Hispaniola, primeste in schimb
numele
nativ-american ”Haiti” si devine prima republica negra independenta din lume.
Condusi de Toussaint L’Ouverture, rebelii inving fortele a 3 imperii pentru
a-si castiga libertatea. Steagul rosu-negru al insulei Haiti a devenit
banner-ul libertatii pentru negrii secolelor 18 si 19, in special pentru
marinarii care navigau in Haiti, deveneau haitieni si apoi se intorceau acasa
fluturand steagul rosu-negru. Sclavii americani de pe navele de razboi si
comerciale, fugeau si cautau refugiu in Haiti.
“Steagul
spune: lasati-ne sa murim ca niste barbati si nu sa fim vanduti ca niste
sclavi.” Erau cuvintele lui William Davidson la o demonstratie unde proteja steagul
negru cu craniul si oasele incrucisate. Davidson a fost un barbat negru nascut
in 1786 in Kigston – Jamaica, notorie capitala a piratilor, “cel mai blestemat
oras de pe pamant.” A petrecut 3 ani pe mare, a fost sindicalist, l-a citit pe
Tom Paine si a avut mai multe legaturi cu Toussaint L’Ouverture si revolutia
din Haiti. In final a fost executat pe 1 mai 1820 impreuna cu alti camarazi, ca
facand parte din “conspiratia din strada Cato”. Planuiau sa asasineze intregul
cabinet ministerial in timpul cinei. Aceasta trebuia sa conduca la atacarea
Bancii Angliei, la capturarea artileriei, si pentru a da o scanteie revlutiei
in Marea Britanie.
Steagul negru
“cel mai primejdios si totodata cel mai trist” a fluturat pentru prima data in
1831 deasupra unei manifestatii organizate la Reims in Franta. 52 de ani mai
tarziu, Louise Michel faimoasa anarhista eroina a Comunei, tinand in mana o
coada de matura de care legase o fusta neagra si veche, mergea cu obisnuitul ei
aer demn si trist in fruntea unei multimi de someri rasculati pentru a jefui
magazinele brutarilor. Astfel primul raport despre steagul negru fluturat de
anarhisti la o revolta a clasei muncitoare dateaza din 9 martie 1883.
Oricum exista
si alte rapoarte despre Louise Michel, care cu 12 ani in urma, in 1871, a
fluturat steagul cu craniul si oasele incrucisate in vreme ce conducea
batalioanele de femei in timpul insurectiei Comunei din Paris. Atunci exista
chiar un ziar cotidian al comunei, intitulat “Le Pirate”.
Dar nici macar
in 1831, zetarul din Besancon, Pierre-Joseph Proudhon inca nu publicase nici o
carte, Mihail Bakunin, elev la
scoala de artilerie
din Moscova, era un necunoscut, iar Piotr Kropotkin nici nu se nascuse.
Se pare ca
teoria preluata de miscarea anarhista s-a nascut de ambele parti ale Canalului
Manecii, de ambele parti ale hotarului dintre sec. 18 si 19. In anul 1793, pe
masa de lucru a primului ministru al Angliei, William Pitt, au fost asezate
doua volume groase intitulate: “Cercetare despre dreptatea politica si despre
influentele ei asupra virtutii si fericirii obstesti”. Autorul, William Godwin,
isi imagina o societate de oameni nesupusi nici unei constrangeri,
conducandu-se exclusiv dupa propria lor ratiune, o societate ideala,data fiind
inclinatia fireasca a omului spre dreptate, virtute si bunavointa. “Numai
datorita existentei unui rau imens – proprietatea privata – precum si
existentei statului ca o apara, aceasta fireasca inclinatie este mutilata si
oprita”, arata Godwin.
Dar ministrul
Pitt, socotind ca o carte care costa trei guinee “nu poate face pre mult rau in
randurile celor care nu au nici trei silingi”, l-a lasat pe Godwin in
libertate, desi dupa parerile multora el ar fi trbuit arestat.
Dar nu
lucrarea lui, ci cartea lui Pierre – Joseph Proudhon “Ce este proprietatea ?”,
aparuta in 1840, sclipitoare ca demonstratie si stil, a constituit de fapt
manifestul unei noi miscari.
Aproape
concomitent cu aparitia cartii lui Proudhon, un tanar, Mihail Bakunin,
paraseste Rusia indreptandu-se spre Berlin, unde voia sa studieze filozofia.
Aici se lasa cucerit de o idee noua, pusa in circulatie sub formula
negativista: “pasiunea pentru distrugere este totodata o pasiune creatoare”.
Aproprierea de miscarea muncitoreasca germana ii atrage insa atentia asupra
unui mare adevar: necesitatea distrugerii oranduirii exploatatoare existente,
in vedere pregatirii terenului pentru o lume noua si libera. Mai tarziu se
imprieteneste cu Proudhon si Marx. In aceasta perioada, relatiile dintre cei
trei sunt amicale, iar simpatiile – reciproce.
Si iata ca
–aparent – anul 1848 il aduce pe Bakunin atat de aproape de tel ! Plin de
entuziasm el pleaca dintr-o tara in alta sa lupte pe baricade. La Paris ii
exaspereaza pe unii dintre “fruntasii” insurectiei prin nerabdarea si zelul
lui: “Ce om - exclama
Caussidiere – in
prima zi a revolutiei este o comoara, iar in a doua zi ar trebui impuscat”. Il
gasim apoi printre luptatorii rascoalei populare din Praga, iar in 1849 conduce
revolta din Dresda. Dupa infrangerea rasculatilor, adoarme extenuat, la primul
han, dar este recunoscut si arestat.
Condamnat la
moarte, Bakunin este extradat Austriei care-l cauta in urma rascoalei de la
Praga; e din nou condamnat la moarte, dar, extradat in Rusia, unde este
intemnitat la Petersburg, in fortareata Petru si Pavel. Dupa o detentie de 6
ani, este trimis in Siberia, dar reuseste sa evadeze si sa se imbarce pe o nava
spre Japonia, de unde, prin Statele Unite, ajunge in Europa. Miscarea anarhista
este inca foarte puternica, si Bakunin, din ce in ce mai cunoscut, devine unul
dintre fruntasii ei. In 1868 el creeaza “Alianta democratiei socialiste”,
primita la inceput in Internationala I. Ulterior, in 1872, “Alianta” este
exclusa. Anarhismul considera drept primul si ultimul act al revolutiei
desfiintarea statului.
Viata lui
Bakunin se apropie de sfarsit. Dar cu putin inaintea mortii lui soseste la
Londra un compatriot de-al sau – cunoscut datorita explorarilor si lucrarilor
lui geografice, dar ica putin cunoscut ca revolutionar si anarhist: printul
Piotr Kropotkin.
In Rusia, dupa
rascoala decembristilor, intelectualii neconformisti, gata sa renunte la toate
privilegiile si sa lupte pentru libertatea spiritului si progresului, erau
recrutati din randurile tineretului aristocratic, singurul care avea
posibilitatea de a se instrui. “La inceputul deceniului 1860-1870 – scrie
Kropotkin – aproape in fiecare familie instarita se desfasura o lupta
inversunata intre parinti, care doreau sa sprijine oranduirea veche, si copii,
care isi aparau dreptul sa dispuna de ei insisi in conformitate cu idealurile
lor.”
In 1861,
iobagia a fost desfiintata in Rusia. Ceea ce il atrage pe Kropotkin (absolvent
al scolii de paji, apoi ofiter, geograf si absolvent al facultatii de
matematica) este – dupa o expresie curenta a epocii – “sa mearga in popor”.
Pleaca alaturi de alti tineri la tara, pentru a-i invata pe iobagii de ieri sa
scrie, sa citeasca si sa inteleaga legile societatii in care traiesc; in scopul
acesta, cele mai dificile lucrari (chiar si “Capitalul” lui Marx)
sunt traduse in
povesti populare. In conceptia lui Kropotkin, masa taraneasca
constienta urma sa se rascoale si, dupa indepartarea opresorilor, sa formeze o
societate libera, anarhica, respectiv lipsita de autoritatea de stat, dupa
modelul vechii obsti satesti. Individualismul si subiectivismul apar astfel ca
trasaturi de baza ale ideilor sale, ca si ale miscarii anarhiste in general.
O calatorie in Elvetia si contactul cu organizatia anarhista
elvetiana “Confederatia Jurasiana” adancesc conceptiile anarhiste ale lui
Kropotkin. Reantors in Rusia, Kropotkin isi continua activitatea ilegala,
dovedindu-se insa un adversar al terorii practicate de narodnici si sustinand
in continuare calea rascoalelor taranesti si a propagandei in toate paturile
societatii.
In 1874, Kropotkin este arestat. In timpul celor doi ani petrecuti
in fortareata Petru si Pavel, Kropotkin a asternut insemnarile despre o
calatorie in Finlanda (la cererea Societatii de geografie din Rusia) si a
refuzat sa dea orice informatii in legatura cu activitatea societatilor
secrete. Intr-o zi il viziteaza marele duce Nicolai, sperand sa afle de la el
ceea ce nu reusise anchetatorul. Refuzul e categoric. “Am facut depozitii in
fata anchetatorului, n-am nimic de adaugat.” Ulterior, imbolnavindu-se de
scorbut, Kropotkin e mutat la infirmeria unei inchisori de la marginea
Petersburgului, unde, impreuna cu prietenii din libertate, cu care nu oierduse
nici un moment legatura, isi pune la cale evadarea.
In ziua fixata, el se plimba prin curtea inchisorii, cu palaria in
maini, ceea ce inseamna: “Sunt gata.” Dar semnalul din afara – un balon colorat
– nu se vede. S-a intamplat un lucru banal: o intarziere. Dupa un timp, o ruda
indepartata a lui Kropotkin ii aduce, cu permisiunea procurorului, un ceas. Sub
capacul lui sunt ascunse indicatiile pentru o noua tentativa.
In ziua urmatoare, detinutul se plimba din nou, cu obisnuita lui
incetineala: desi refacut, el simuleaza o mare slabiciune, pentru a pastra
privilegiul plimbarii. La un moment dat din vila de peste drum se aud sunetele
unei mazurci. Din doua miscari, Kropotkin isi arunca halatul de detinut si fuge
spre poarta. Dincolo de poarta, trasura asteapta. Un prieten tine loc de
vizitiu, un altul il ajuta sa urce. Trasura goneste si se opreste langa
langa dugheana unui frizer, unde Kropotkin este nevoit sa-si rada
superbalui barba. Seara o petrece in separeul celui mai luxos restaurant din
Petersburg, unde nici unui politist nu-i trece prin cap sa-l caute. Peste
cateva zile, strabatand Finlanda si Suedia, ajunge la Londra.
Abia patruzeci de ani mai tarziu isi va reveea tara. Intre timp a
incercat sa dea miscarii anarhiste ceea ce i-a lipsit intotdeauna: o filozofie
unitara.
La congresul din 1876 al anarhistilor se lanseaza lozinca:
“Propaganda prin actiune”. “Faptle” urmau sa atraga si sa mobilizeze masele.
Putin mai tarziu, ziarul “La Revolte”, redactat de Kropotkin, preciza: “Revolta
permanenta infaptuita prin cuvant, prin scris, prin pumnal, arma, dinamita, tot
ce nu tine de legalitate este bun pentru noi.”
Amintirea reprimarii comunei staruia sinistra: douazeci de mii de
morti, treisprezece mii de condamnati. In aceste conditii, “fapta”
mobilizatoare o constituia orice manifestatie muncitoreasca, inaltarea unui
steag rosu si chiar intonarea Marseiezei. Dar anarhistii preferau formele
violente, si indeosebi asasinatele politice.
Semnalula fost dat in Rusia prin uciderea tarului Alexandru al
II-lea. Dupa cateva luni, un muncitor, Goedal, si un medic, Nobiling, au
atentat la viata imparatului german Wilhelm al II-lea, iar muncitorul spaniol
Moncassy – la viata regelui Alfonso al XII-lea; un bucatar, Passanante, a
ridicat pumnalul asupra regelui Italiei.
La 9 decembrie 1893, la Palais Bourbon, in timpul sedintei
parlamentului francez, a explodat o bomba, destul de inofensiva de altfel;
Vaillant, autorul atentatului, declara: "As fi putut sa pun o incarcatura
mai mare; n-am facut-o; as fi putut folosi un exploziv mai puternic, de pilda
nitroglicerina; n-am facut-o.“ Explozia voia sa fie un protest impotriva
politicii guvernamentale de ignorare a nevoilor clasei muncitoare. Vaillant a
fost condamnat la moarte. Presedintele republicii, Sadi Carnot, I-a respins
cererea de gratiere. Inainte de executie, Vaillant a strigat: “Vive la
Revolution !” Dupa cateva luni, un tanar italian, Caserio, l-a asasinat pe
Carnot.
In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, anarhismul s-a
manifestat exclusiv prin acte de teroare intelegand sa raspunda in acest fel
represiunilor exercitate de clasele dominante.
FII MANDRU SA FLUTURI JOLLY ROGER !
(Do or Die &
Magazin Istoric)
~ EMMA GOLDMAN ~
Emma
Goldman s-a nascut pe 27 iunie 1869 intr-un ghetou evreiesc din Lituania si a
emigrat in Statele Unite la varsta de 16 ani. Antisemitismul a influentat prima
ei experienta in Statele Unite si a facut-o sa devina un critic al noii ei
tari, la fel cum fusese si in Lituania. Dar ceea ce a facut-o sa-si dedice
viata unei politici radicale a fost spanzurarea a 4 anarhisti in Chicago
acuzati de uciderea unor politisti in timpul demonstratiei din piata Haymarket.
A lucrat croitoreasa la o fabrica de corsete si a ajuns la concluzia ca
patronii fabricii o exploatau, atat pe ea cat si pe ceilalti muncitori.
Emma Goldman a
fost atrasa de anarhism nu numai pentru ca dorea inlocuirea capitalismului cu
cooperative libere ale muncitorilor, dar si libertatea de exprimare, ateismul si
eliberarea de inhibitiile sexuale. Caa multi alti anarhisti contemporani cu ea,
Emma Goldman era atrasa de ideea unei politici violente. In timpul
demonstratiei de la Homestead a ajutat impreuna cu iubitul si prietenul ei,
Alexander Berkman la planuirea unei tentative de asasinare a patronului
fabricii de otel, Henry Frick. Un an mai tarziu a fost inchisa deoarece a
incurajat somerii sa fure paine atunci cand aveau nevoie.
Dupa ce a
atacat guvernul in numeroase discursuri, Emma Goldman a fost arestata in 1893
si a intrat in inchisoare in New York City pentru incitare la revolta. Dupa
eliberarea ei in 1894, a tinut prelegeri in Europa si de-a lungul Statelor
Unite, iar din 1906 pana in 1917 a editat si publicat “Mother Earth” (Mama
Pamant), o publicatie lunara anarhista.
Emma Goldman a fost
de asemenea un pionier in lupta pentru controlul sarcinilor, crezand ca prin
aceasta va reduce mizeria din viata oamenilor diminuand povara familiilor
numeroase si dand femeilor libertatea sexuala. Ea a fost una din primele femei
care a publicat carti despre acest subiect. Ea a argumentat ca nu face referire
la copii si ca prevenirea sarcinii este un drept pe care fiecare femeie trebuie
sa il aiba. Lucrand ca sora medicala si ca moasa si luand parte la o conferinta
in Franta unde prezervativele si contraceptivele erau discutate, Emma Goldman
cunostea multe despre metodele moderne de control ale sarcinii. In 1916 a
fost arestata
pentru incalcarea unei legi care interzicea raspandirea de informatii despre
contraceptive.
Emma Goldman
era deasemenea pentru “dragostea libera” care insemna, pentru ea, unirea
sexuala si spirituala a doua persoane care nu sunt casatorite. Ea considera
casatoria pentru femei drept o viata de dependenta ca obiect sexual.
Multi oameni o
vedeau ca pe “Noua Femeie” emancipata, necasatorita si independenta.
Emma Goldman
s-a opus tuturor institutilor violente si exploatatoare: proprietatii private,
sclavagismului, religiei, casatoriei, armatei si statului. Provocarea ei
impotriva tuturor autoritatilor, politice si religioase, era bazata pe
angajamentul ei fata de principiul libertatii individuale in interiorul unei
societati comuniste unde toti contribuie dupa puteri si iau dupa nevoi.
In timpul
primului razboi mondial, Emma Goldman a fost arestata pentru ca a organizat o
campanie impotriva recrutarilor obligatorii. In 1919 a fost deportata inapoi in
Rusia impreuna cu alti anarhisti. Dupa ce la inceput era o sustinatoare a
revolutiei bolsevice, a fost rapid deziluzionata de nerespectarea dreptului de
libera exprimare si de conducerea partidului.
Cartea ei din
1923 “Deziluziile mele referitoare la Rusia”, a fost una din primele critici
adevarate la adresa sistemului sovietic si a mediatizat contestarea vehementa a
politicii bolsevice. Emma a fost expulzata apoi din Rusia, la fel ca si din
Statele Unite.
A petrecut
ceva timp in Anglia, devenind un subiect britanic prin casatoria ei cu un miner
galez in 1926. In timpul razboiului civil Spania (1936-1939), a lucrat pentru guvernul
republican spaniol din Anglia si din Madrid.
A murit pe 14 mai
1940 in Toronto – Canada.
(BARRICADA)
LYDIA LUNCH
(New York 1959)
Motivul mortii, o tema obisnuita pentru scena
alter – rock-ului, apare cel mai des la Lydia Lunch.
Imaginea Lydiei e socanta si brutala, nu e neobisnuita in vartejul
post-punk-ului, totusi e surprinzatoare; in acest punct este ea – unica.
Gesturile si stilul ei de viata sunt inrudite cu creatia si viziunile sale.
La 13 ani, ajunge sa gaseasca lumea oribila asa ca alege izolarea
si negarea. Tot ce este in jurul ei, I se pare insuportabil si strain. Greata,
ca stare sau ca senzatie a vietii, nu o satisface; dar din greata se dezvolta
programul ei artistic. La 14 ani e hotarata – si-a gasit drumul in viata:
incearca sa fondeze o formatie, dar in curand ii paraseste; considera ca
baietii sunt prosti si nefolositori.
Prima formatie recunoscuta a ei este “Teenage Jesus and The Jerks”
in 1976. Lydia e suparata, uraste si ataca lumea, cantecul e tipator, isi
biciuieste chitara. Sunt primii reprezentanti ai no-wave-ului prin piesele lor
scurte si fara melodie, alaturi de D.N.A., formatia lui Arto Lindsay. Aparitia
primului disc este mult ajutata de Brian Eno. Dar iata care a fost parerea
Lydiei despre Ajutorul sau: “Eno a avut efect negativ asupra creativitatii
mele. E ca un pahar cu apa, se inghite repede,dar eu prefer sa beau dintr-un
pahar plin cu lame.”
Singuratatea nu si-o sacrifica. Desi are succes, paraseste
“Teenager Jesus” si nu va ramane nici mai tarziu cu vreo alta trupa (“Beirut
Slump”, “8-Eyed Spy”, “13-13”). “Am nevoie de o formatie atata timp cat fac un
disc cu ei”, spune ea in 1982. In urma discului “The agony is the ecstasy” nu
prea se mai poate crede in continuarea carierei. In aceasta viziune groaznica,
doar pulsarea monotona a tobelor se poate spune ca e sunet muzical. Nici Lydia
nu canta, dupa tipatul introductiv mai mult plange, comenteaza, sau recita. In
rock nu s-a mai auzit o asemenea personificare a destramarii organismului. In
timp ce o ascultam, ajungem la limita fiintei si nefiintei si nu mai stim daca
urmeaza raiul sau infernul.
Lydia citeste cu placere carti medicale, o intereseaza mai ales
bolile incurabile. E fericita daca e bolnava, starea asta o inspira in creatie.
La sfarsitul anilor ’80 ajunge sa fie catolica-bigot, colectioneaza obiecta
bisericesti, iar in casa si-a facut un mini-altar.
In 1982 are un
turneu in Europa cu Birthday Party; sunt inregistrate si cateva piese, din care
va iesi discul “Honeymoon in Red”. Chitaristul Ronald S. Howard si Lydia se
indragostesc si inregistreaza o piesa veche sentimentala, in stilul lor brutal:
“Some velvet morning”.
Se pare ca 1982 e un an crucial pentru Lydia, nu-si mai face
formatie, iar concertelor le iau locul performance-urile si seratele poetice.
Scrie drame cu Nick Cave, scoate o caseta cu versuri “Hard rock”, impreuna cu
Michael Gira. La fel cum o face in poezie si in rock cauta parteneri cu
sensibilitate ca a ei. Dupa Birthday Party va lucra si cu alti reprezentanti ai
alter-rock-ului: Sonic Youth, Einsturzende Neubauten, Die Haut si Clint Ruin. I
se schimba si atitudinea fata de existenta: “Cea mai groaznica perioada a
vietii mele au fost primii 20 de ani, pentru ca eram incapabila sa ma inpac cu
faptul ca m-am nascut. De la varsta de 6 ani am simtit in mine o ura si o
rautate infernala din cauza asta. Pana la urma trebuia sa scap de ele si asta a
dus la o glorie totala a sufletului meu. Asa am ajuns la durere, care e mult
mai satisfacatoare decat goliciunea. Inteleg perfect cum aceasta din urma poate
sa duca la sinucidere, fiindca nimic nu poate fi mai groaznic decat pustietatea
sufletului. Eu nu m-am sinucis, pentru ca am invatat sa rad de orice. Poate sa
fie oricat de groaznic ceea ce fac oamenii cu Pamantul sau impotriva
celorlalti, eu rad.”
La 3 ani dupa “The agony is the ecstasy”, Lydia revine la viata cu
albumul “In Limbo”; se acomodeaza cu supravietuirea. Continuarea e la fel cu
inceputul: sange, dragoste aberanta si moarte. Lydia tipa si plange ca in
trecut. In viziunile sale, dragostea nu poate alunga dorinta de moarte,
dimpotriva ea vede dragostea ca o masca a mortii.
“Pamantul scuipa sange si ne inghite pe toti. Sunt tipi care vor
sa ucida. Asta e destul de dureros si socant. Stau culcata in multime-sub prima
lovitura. Cladiri se prabusesc una dupa alta – culorile explodeaza. Se uita la
mine – cat sunt de distrusa. Cativa tipi vor sa ucida. I-am zis ca o sa mor
daca ma saruta, la care a raspuns: e mai bine daca mori. Scoate-ti carnea din a
mea, sangele din patul meu. Nu pot sa astept tipul care niciodata nu va veni.
Ma asteapta pana la moarte si mai departe si mai departe…”
“De pe Honeymoon in red piesa mea preferata este Done Dun”, dupa
cum scrie pe disc Lydia o canta cu “fratele ei geaman mort”; recunoastem vocea
lui Nick Cave… e un banc morbid ? Nu. Nick Cave e intr-adevar frate in nesiguranta
si ar putea sa fie si mort. La aparitia discului Nick se afla sub tratament
medical cu paranoia lui acuta si cu ficatul distrus de heroina si alcool.
“Criminalul urca in masina sa-mi explodeze in intestine – sa o
faca. Lacrimile incep sa curga si incepe comedia. Rai, imi iau ramas bun, deja
vine durerea, cand lacrimile incep sa curga si incepe comedia. Rai, imi iau
ramas bun, deja vine setea, cand sangele intr-adevar curge si incepe comedia.”
Lydia lucreaza impreuna cu Clint Ruin la coloaana sonora a
filmului “Stincfist”. Pe langa rock si poezii, filmul e al treilea domeniu de
activitate a lui Lydia Lunch. In a doua jumatate a anilor ’70 deja apare in
filme punk facute da amatori: “Black Box”, “The Offenders”, “Beauty becomes the
beast”. Ultimele filme insa, al caror scriitor si personaj principal e ea, au
fost oprite de cenzura: “Fingered” si “Right side of my brain”. “Brutalitatea
si nesimtirea lui Fingered a atins in unele locuri categoria filmelor
porno-hardcore. Doamna Lunch ca personaj principal arata cateva practici
sexuale ofensive. Multe femei tinere s-au ridicat si au parasit sala” – spune
critica. Iar Lydia raspunde: “Pornografie obscena si violenta. Asa trebuie sa
fie filmele mele! Urasc scenele regizate. Dar in sex procedam corect, nu ?
Trebuie sa satisfac toata lumea cand fac un film, atat ca producator, cat si ca
artist. Eu o sa fac cea mai buna pornografie. Tot ce am vazut pana acum,era
urat, plictisitor si tampit.”
“Tampenia epocii Reagan cu cenzura si minciunile ei, n-au reusit
sa ma opreasca. Nu fac politica, dar mi-e greata cand vad ca nimeni nu face
nimic. Porcul ala innebuneste orice om !”
In toamna anului ’89 are din nou concerte la Lodra. Formatiei sale
compusa din 3 femei (cu Kim Gordon , chitarista din Sonic Youth, astfel Lydiei
implinindu-i-se o veche dorinta, deoarece pana atunci lucrasera impreuna numai
in studio), ii da numele unui scriitor underground american: Harry Creves.
“Traiesc si sunt fericita. De 10 ani ma straduiesc sa fac ce ma
distreaza. Nevoi personale nu pre am. N-am nevoie de drog, de masina, haine
sofisticate, imi ajung putini bani si nu-mi trebuie familie. In lumea de azi un
copil e prea mare lux. Daca o sa vreau un copil, o sa fur unul. Dar in nici un
caz sa nu fie mai mic de 12 ani, n-am chef sa spal scutece!”
Apoi Lydia Lunch…
LUPTA ARMATA IMPOTRIVA INSTITUTIILOR
PATRIARHALE
Multe teoriticiene ale
feminismului, dar si activiste condamna categoric “violenta”, fie ea ofensiva
sau defensiva, fizica sau verbala; dar la baza, aceasta violenta (un termen, el
insusi, extrem de ambiguu), isi are radacinile in cultura patriarhala si in
prejudecatile patriarhale si este, intr-un fel, “inventia” barbatilor.
Intre timp,
ganditorii feministi au pus accentul pe analiza violentei si a relatiilor
bazate pe puterea ierarhica, care erau considerate de marea majoritate de o
certa valoare; deoarece intreaga condamnare a violentei revolutionare, care
viza distrugerea tuturor opresorilor, era o grosolana simplificare a unei situatii
extrem de complexe: - tirania patriarhala asupra tuturor, barbati si femei
laolalta, cu totii in aceeasi situatie in care violenta este folosita de
agresori pentru a forta supunerea sociala si politica, in care noi toti cautam
cu disperare alternative reale pentru a ne castiga vietile.
Analiza
rolului miscarii de rezistenta armata si al femeilor implicate in marea lupta
de eliberare impotriva patriarhatului, dintr-o perspectiva in intregime
“esentialista” (asa cum Robin Morgan a facut-o in cartea ei cea mai cunoscuta
“Amantul Demon”), este o forma eronata de revizionism istoric; deoarece
desconsidera complet viata unor femei precum Harriet Tubman, care a condus
raidurile gherilei armate din sudul Statelor Unite (era vorba de o tabara
armata a sclavilor), care urmareau sa salveze camarazii lor aflati in
captivitate. Dar si alte numeroase femei precum Assata Shakur, Marilyn Buck sau
Bernardhine Dhorn, care au imbratisat cu entuziasm lupta armata, ca pe o
tactica excelenta despre care nu aveau nici un fel de regrete.
Acest articol
nu urmareste sa apere lupta armata,deoarece in opinia noastra aceasta nu are
nevoie de nici o justificare; dar in schimb isi va indrepta atentia asupra a
doua grupuri (dintre multe altele) care s-au angajat intr-o rebeliune armata
impotriva institutiilor patriarhale.
Celulele
Revolutionare (CR) si Armata de Rezistenta din Vestul Germaniei (Rote Zora):
Celulele
Revolutionare (CR) si-au facut aparitia pe 16 noiembrie 1973 ca un atac
impotriva ITT in vestul Berlinului, pentru a semnala participarea corporatiilor
multinationale la puciul militar al lui Pinochet in Chile.
In 1975,
primul atac cu exploziv revendicat de femeile CR, a avut loc impotriva Curtii
Constitutionale Federale din Karlsruhe – Germania, a doua zi dupa ce fusese
adoptata o noua lege impotriva avortului. Femeile CR cereau dreptul absolut de
a face avort pentru fiecare femeie insarcinata, ca pe un drept la
auto-determinare asupra propriilor corpuri.
Din 1976,
numeroase femei au parasit CR pentru a-si forma propriul grup de actiune, iar
din 1977 si-au inceput activitatea feministele militante impotriva
patriarhatului din grupul de gherila urbana Rote Zora, care a actionat autonom
si independent. In acest timp insa, alte femei faceau parte in continuare din
CR, care de atunci si-a concentrat atentia pe acte clandestine de sabotaj in
sustinerea marii miscari anti-nucleare din Germania.
Rote Zora
atacau in primul rand institutiile patriarhatului, companiile, persoanele
reprezentative si infrastructura societatii masculin-sexiste, care oprima si
exploateaza femeile din lumea intreaga. Ele au dus campanii impotriva
comerciantilor de pornografie, impotriva sex-shopurilor, a traficantilor
internationali de “carne vie” (care profitau din exploatarea femeilor asiatice
– “mirese” pentru barbatii din vestul Germaniei) impotriva doctorilor care
sustineau sterilizarea fortata (Dr. Guild – “Noi vedem Federatia Doctorilor
Guild ca exponenti ai violului in halate albe” – Rote Zora) si impotriva
companiilor de medicamente periculoase (firma Schering a produs Duogynon care
afecta direct nasterea). O alta tactica populara a Rote Zora era schimbarea
taxelor din transportul in comun.
Din 1984, Rote
Zora lucreaza pentru a pune la punct o critica a miscarii pentru pace. In
aceasta lucrare ele critica miscarea pacifista pe care ele o considera una
burgheza cu o viziune apocaliptica. Rote Zora spuneau ca cea mai mare greseala
a miscarii pacifiste a fost de a-si concentra atentia politica numai asupra
perspectivei pacii in marile metropole, in loc sa discute contextul
imperialist, dintre problema inarmarii si criza mondiala: mizeria lumii a
treia, reducerea ajutoarelor sociale, sexismul si rasismul.
Rote Zora in
anii ’90:
In primii 2-3
ani ai deceniului ’90, Celulele Revolutionare si-au concentrat actiunile asupra
problemelor refugiatilor si strainilor din Germania. Atacuri precum cel de la
Centrul de Inregistrare din Koln, sau ranirea sefului Politiei Emigrarii din
Germania de Vest, arata hotararea si aria mare a acestor politici militante.
Chiar daca cei atacati erau direct responsabili de practicile rasiste in
problema refugiatilor, intentia atacurilor asupra institutiilor implicate in
formularea politicilor rasiste (ale caror documenta, dosare si date, erau distruse);
a fost de a obtine un spatiu care sa nu fie reglementat si controlat de stat.
Inca de la
inceputul anilor ’70 CR si Rote Zora au facut mai mult de 200 de atacuri
impotriva infrastructurii culturii patriarhale. Cel mai de succes si cel mai
cunoscut atac de pana acum al Rote Zora, a fost cel cu bombe incendiare asupra
a 10 sucursale ale Adler Corporation, una dintre cele mai mari producatoare de
imbracaminte din Germania, care avea cele mai multe vanzari, dar care platea
cele mai mici salarii femeilor care munceau in fabricile din Koreea de Sud si
Sri Lanka.
Iata un
extract din comunicatul de presa al Rote Zora despre atacurile asupra companiei
Adler: “Femeile de la Adler din Koreea de Sud, lupta impotriva exploatarii
capacitatii lor de munca si au inceput razboiul impotriva sexismului de zi cu
zi. Ele au nevoie de orice fel de sustinere din Germania pentru lupta lor. In
consecinta, conditiile jalnice de munca si de viata ale femeilor din centrele
de productie de la Adler din Koreea de Sud si Sri Lanka au devenit mult mai
cunoscute aici prin acest manifest si prin actiunile si evenimentele de la
Centrele Comerciale Adler. Prin aceste actiuni anti-imperialismul poate fi
practic. Asa ca este posibil ca lupta de acolo, dusa de femeile din Koreea de
Sud si lupta de aici, dusa de Rote Zora, sa fie compatibile: noi nu luptam
pentru femeile din lumea a treia, noi luptam impreuna cu ele.”
In 1987, Rote
Zora si grupul lor geaman din Berlinul de Vest, “Amazoanele”, au folosit
bombele incendiare impotriva a 10 sucursale Adler, de pe tot teritoriul
Germaniei de Vest, cauzand pagube de zeci de milioane de dolari. Din aceasta
cauza Adler a fost fortat sa respecte cererile muncitoarelor textiliste,
dovedind foarte clar ca rezistenta militanta poate fi eficienta.
Atat CR cat si
Rote Zora au structuri anti-autoritare si un proces decentralizat de luare a
deciziilor pentru alegerea eventualelor tinte. De asemenea au aratat ca
actiunile directe militante sunt doar o parte a miscarii revolutionare. Lucruevidentiat
si de urmatorul citat din revista "Autonomie“ din 1980, intr-un interviu
cu membre CR: “Am participat in mai multe actiuni legale si campanii de lucru
ale miscarilor sociale, de-a lungul trecutului nostru militant, dar acestea nu
inseamna mai mult decat impartirea de fluturasi si manifeste, mersul la
demonstratii, participarea la pichete, publicarea de ziare, propaganda, ori
ocuparea de case (squating). Noi nu avem un sistem ierarhic pentru alegerea
actiunilor. Gandirea intr-un mod ierarhic pune actiunile intr-o perspectiva a
privilegiilor si inclina spre o gandire patriarhala.”
Unul dintre
motivele pentru care tactica Rote Zora a avut succes este acela ca in actiunile
lor directe au atins probleme despre care multi oameni erau deja informati si
chiar simpatizanti. De exemplu Rote Zora a castigat un mare sprijin popular
datorita actiunilor legate de masiva miscare feminista deja existenta in
Germania, unde presa anarhista si radicala dusese de mult timp o mare campanie
de informare a publicului asupra problemelor ce implica sexismul, oprimarea si
exploatarea femeilor, dreptul unic al femeilor asupra propriilor corpuri.
In acelasi
timp CR nu beneficiau de un sprijin atat de mare ca Rote Zora. Dar in 1987,
suporterii CR lanseaza cartea "Drumul spre succes", explicand
actiunile, strategiile si politicile CR. In mai putin de o saptamana dupa ce
cartea apare in rafturile librariilor radicale, intregul tiraj de 3000 de
exemplare a fost vandut.
Procentul
ridicat de eficacitate al actiunilor CR si Rote Zora nu ar fi fost posibil fara
sprijinul popular. Doar prin ele insele, aceste actiuni nu s-ar fi putut
integra in lupta pe termen lung. Datorita sprijinului miscarilor de masa,
membre ale Rote Zora si CR au fost capabile sa lucreze impreuna cu ceilalti
oameni (implicati in lupta pe cai legale) si in acelasi timp, fara a-si expune
identitatile lor. In intreaga lor istorie , o singura femeie a fost arestata
pentru ca ar fi fost membra in Rote Zora, dar datorita lipsei de probe
impotriva ei, acuzatiile au fost retrase.
(BARRICADA)
A.L.F.
CE ESTE ANIMAL
LIBERATION FRONT ?
A.L.F. este o
organizatie internationala care cauta sa elimine total abuzurile impotriva
animalelor si orice suferinta care le-ar putea fi cauzata de oameni.
A.L.F. nu are un
organ de conducere si nici macar membri formali. Este o organizatie alcatuita
din indivizi, care muncesc in grupuri mici denumite celule. Principala tactica
adoptata de ALF este actiunea directa “non-violenta”. Din motive de securitate
nu exista comunicatii intre aceste celule, astfel incat daca una dintre ele
este deconspirata, celelalte sa nu fie afectate.
CE FACE ANIMAL
LBERATION FRONT ?
A.L.F. elibereaza
animalele din locurile si situatiile in care sunt exploatate si torturate
(ferme pentru blana, laboratoare, ferme industriale, etc.). Apoi le plaseaza in
siguranta in case unde sunt ingrijite si pot duce o viata cat mai naturala,
departe de suferintele indurate.
Deasemenea ALF
provoaca importante pagube economice celor care profita de moartea, mizeria si
exploatarea oricarui animal.
Scurt istoric
A.L.F.:
In Anglia la
inceputul anilor 1960 s-a format un grup numit “Asociatia Sabotorilor de
Vanatoare” (HSA), al carui scop era sabotajul si intreruperea directa a
vanatorilor prin lansarea de mirosuri false, distrugerea instrumentelor de
vanatoare, trimiterea cainilor de vanatoare in directii gresite sau gonirea
animalelor spre locuri sigure. Acum HAS exista in intreaga Mare Britanie si ii
opreste pe cei care numesc sport – macelarirea animalelor.
In 1972, un
grup de sabotori de vanatoare a hotarat ca este nevoie de actiuni si mai
militante in sprijinul animalelor si astfel a aparut “Brigada Milei”. Ei au
inceput prin distrugerea pustilor folosite la vanatoare de pasari, spargerea
parbrizelor si taierea cauciucurilor masinilor de vanatoare. Apoi grupul trece
la alte forme de lupta cu abuzurile impotriva animalelor, dand foc
laboratoarelor farmaceutice si incendiind barcile pentru vanatoarea de foci.
In 1975, 2
membri ai Brigazii Milei, Ronnie Lee si Cliff Goodman, au fost prinsi in timp
ce incercau sa patrunda intr-un laborator si au fost trimisi la inchisoare.
Paradoxal, dupa arestarea lor, sprijinul pentru actiunea directa a crescut si
in 1976 s-a nascut Frontul pentru Eliberarea Animalelor.
De atunci si
pana acum zeci de mii de animale au fost salvate, iar cei care nu respecta
animalele au suferit pagube de sute de milioane de dolari. In Marea Britanie,
de la raiduri in laboratoare pana la spargerea vitrinelor magazinelor de
blanuri, aceste actiuni au atins o rata de 75 pe saptamana.
Primul raport
despre actiuni ALF in Statele Unite dateaza din 1977, cand doi delfini au fost
eliberati din laboratoarele marinei din Hawaii. In 1993 Departamentul Justitiei
si Agriculturii din Statele Unite a raportat ca intre 1977 si Iunie 1993 au
avut loc 313 actiuni inregistrate care au implicat distrugerea proprietatii
impotriva cercetatorilor din domeniul medical, a producatorilor de carne si
afacerilor cu blanuri. 60% din aceste actiuni au fost revendicate de ALF. Si
trebuie tinut cont ca nu toate grupurile isi revendica actiunile si multi
dintre cei care exploateaza animalele nu raporteaza incidentele de tema unei
proaste publicitati.
Astazi A.L.F.
este activ in cel putin 11 tari si miscarea este in crestere. In fiecare an
apar noi celule care raporteaza actiuni excelente si entuziasmante pe tot
globul. Chiar si cu mii de actiuni in intreaga lume, nici un om si nici un animal
nu au fost ucisi sau raniti de A.L.F.
Daca vrei sa
existe si in Romania A.L.F., trebuie in primul rand sa iubesti animalele, apoi
sa iei atitudine impotriva celor care le fac rau. Si la noi exista gradini
zoologice, circuri, hingheri, magazine de blanuri si nu in ultimul rand oameni
de langa tine care nu respecta animalele.
ANIMAL LIBERATION
– HUMAN LIBERATION
(A.L.F.)
